Tălmăciri – între credinţă şi erezie

,,La Dumnezeu nu se ajunge decât într-o stare de adoraţie’’. ,,Omul este un animal raţional’’, zic oamenii de ştiinţă, pentru că îşi îngroapă morţii, cugetă la moarte, şi-o gândeşte. Şi totuşi, fără Dumnezeu, este mereu iraţional. Deşi omului îi pare ,,invers’’!...

Legile evoluţiei darwiniste există. Dar cine a hotărât aceste legi? Darwin doar le-a ...descoperit!...

Dacă o cât de mică variaţie a condiţiilor propice vieţii ar face ca aceasta să dispară, precizia şi perfecţiunea creaţiei nu poate fi pusă pe seama hazardului. Dumnezeu le-a proiectat şi împlinit în chip desăvârşit.

La Dumnezeu nu te poţi gândi raţional. Când doar te rogi din prisma nevoilor imediate, a spaimelor, cu interesul unei posibile salvări transcedentale, nu faci altceva decât te adresezi unui cer imediat, unei reflectări a sinelui. La Dumnezeu trebuie să-I trimiţi imnul de slavă a inimii, - atât... restul, totul,  vine de la El.

Una este a crede cu toată fiinţa şi alta a admite, a fi de acord... că, de ce nu, poate fi acolo undeva şi un Dumnezeu!... Cel care crede nu pune la îndoială şi nici nu-I cere în rugăciuni dovezi ale existenţei Sale prin minuni. Minunile se întâmplă absolut tuturor vieţuitoarelor şi cu o frecvenţă uluitoare. Poate că de asta noi oamenii nu le percepem!... Limbajul nostru comercial, instaurat de la neolitic încoace, nu ne permite să ne exprimăm adoraţia faţă de Dumnezeu, decât prin a-I tot cerşi  ...fleacuri!...  Şi tot acest limbaj comercial ne împiedică să înţelegem iubirea.

Semnele unui om pocăit şi cu adevărat credincios?... – iubeşte necondiţionat, unicul mod prin care se poate iubi, tot ce este viu, tot ce este în Univers şi, trăieşte o continuă stare de smerenie, bucurie lină şi rugăciune a inimii, mulţumind Dumnezeului Tatăl. Rareori cere ceva pentru sine şi se comportă cu ceilalţi oameni ca şi cum fiecare dintre aceştia ar fi Iisus. Aţi cunoscut vreun astfel de om?

Dezbaterile teologice, filozofice, ştiinţifice, pe seama lui Dumnezeu, sunt chestiuni laice. Mai degrabă rugăciunea rămâne un act pur intim, individual, o legătură a sufletului cu Izvorul acestuia, cu Făcătorul acestuia. Rugăciunea în comun, în Biserică, are valoare de exerciţiu stângaci, dacă nu se ajunge la o implicare, concentrare,  ,,,acordare’’ sufletească la imnul adoraţiei faţă de Dumnezeu. Ar fi suficient să-I cerem în rugăciuni să ne ajute să trecem de la necredinţă în credinţă. Restul apoi, ar decurge firesc.

Orice formă scolastică de a ,,învăţa’’ credinţa, devine într-un fel sau alta erezie!...  Şcoala credinţei este rugăciunea, dragostea, cântul curat al inimii şi... faptele vor veni apoi într-un firesc, drept consecinţele credinţei. Facem fapte bune deseori, dar nu în numele Iubirii de Dumnezeu, ci cu nădejdea unui folos, fie el şi mântuirea!... – ce spuneam mai sus, de limbajul comercial! Credinţa nu are pauze, relax, vacanţă!... Ea este permanentă şi netemătoare de moarte, ci de păcat, sursa morţii!...

Pare un paradox, din lipsa credinţei, să ni se pară că Dumnezeu ne-a scris, ca o fatalitate, destinul, ca apoi tot El să ne condamne.  Ne-a dat acel liber arbitru prin care alegerile noastre croiesc destine.  El îi împovărează cu bune încercări pe cei care sunt porniţi spre credinţă şi îi îngăduie şi iubeşte pe toţi păcătoşii, aşteptându-i până în ultima clipă a vieţii lor, să se întoarcă la credinţă. De atâta iubire cine ar mai putea fi capabil?

În rugăciunea ,,Tatăl nostru’’ spunem: ,,şi ne iartă nouă greşelile, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri’’ – iată cum ne semnăm... condamnarea noastră!... Iar, ,,precum în Cer aşa şi pe Pământ’’, este o taină  care aşa va rămâne până la marginea timpului.    Nimeni dintre noi nu este în credinţă vie şi curată, toţi suntem păcătoşi, dar absolut toţi suntem aşteptaţi la iertare, El fiind Milostivul, iar Biserica şi timpul nostru cheltuit pe rugăciune şi mersul la Biserică, sunt singurele dimensiuni la care putem accede lesne.     De ce Biserică? Pentru că fiecărei situaţii îi este destinată un lăcaş: tratării bolilor în spitale, apărarea şi ordinea cazărmilor, culturii şi artei, spectacolului, atâtea săli şi edificii specifice, mâncării şi băuturii restaurantele, dormitului hotelurile... astfel rugăciunii şi imnului de slavă închinat Domnului, Biserica - Spitalul sufletului!... Cazarma pazei de păcat!... Muzeul şi biblioteca faptelor de credinţă trecute!... Restaurantul sufletului!... Hotelul inimii!... Amestecarea lucrurilor este posibilă? Da. Te poţi ruga oriunde. Dar nu poţi face orice în Biserică!...

Cum să ne rugăm?... cu inima şi cu cuvinte izvorâte din iubire şi smerenie. Formulele bâiguite în grabă, ritualic, dar de formă, au efectul unei slabe canalizări spre Lumină, pot fi doar exerciţii, dar cam atât.

Rugăciunea de mulţumire şi de laudă adusă Domnului să fie mai mereu în inimă. Şi mai puţin cele în care tot ,,pretindem’’ câte ceva!... El ştie dinainte toate nevoile noastre. Paza Lui ne este cea mai indispensabilă nevoie. Şi dacă nu iubim oamenii, orice credinţă este nulă. Şi dacă iubim doar oamenii şi viaţa... credinţa noastră este în orice... mai puţin în Dumnezeu!...  Mie unul, îmi pare prea grea trecerea prin atât de strâmta cale a credinţei, deoarece sunt preaplin de mine!... dacă aş putea să mă  las pradă unei kenoze (goliri) de sinele egoist, aş căpăta subţietatea necesară strecurării prin strâmteţea căii...  Sunt doar proprietarul alegerilor, deciziilor mele, restul îi aparţin întrutotul Domnului. Am doar ,,intenţia’’ de credinţă... în rest... instinctele rătăcirii.